IV. e sau ie?

Mioara Avram - Ortografie pentru toți, 2002

IV. e sau ie?

În această opoziție, atît litera e, cît și secvența grafică ie au cîte două valori fonetice: litera e poate nota vocala [e] sau diftongul [ĭe], iar secvența ie același diftong sau succesiunea de vocale "în hiat" [i-e] (de fapt, cele două vocale au între ele un i semiconsonantic, mai slab sau mai puternic, deci notația fidelă ar fi [iĭe] sau chiar [iĭe]). Diversitatea situațiilor se cuprinde în următoarele formule:

– vocala [e] se scrie numai e;

– diftongul [ĭe] se scrie atît ie, cît și, mai rar, e;

– succesiunea de vocale [i] + [e] se scrie numai ie.

Pornind de la scriere spre pronunțare, formula rezumativă ar fi: în timp ce secvența grafică ie nu se citește niciodată [e], litera e se citește uneori [ĭe].

În cele mai multe cazuri, problema alegerii se pune între scrierea cu e și cea cu ie = [ĭe]. Regulile diferă după poziția în cuvînt: inițială de cuvînt sau inițială de silabă (după vocală), respectiv interiorul unei silabe (după consoană).

1. La început de cuvînt și de silabă (după vocală) pronunțarea și scrierea cu e sau ie (= [ĭe]) se orientează în linii mari după etimologia cuvintelor, făcînd distincție între cuvintele din fondul tradițional și neologisme.

a. În cuvintele din fondul tradițional se pronunță și se scrie de obicei ie: ied, iederă, ieftin, ienibahar, ienicer, ienupăr, iepe, iepure, ierburi, ieri, ierna, ierta, iesle, ieșire, iezer; aievea, baie, băieți, beie, călcîie, cheie, creier, cuie, curcubeie, deie, femeie, foaie, giuvaier, gutuie, întemeiez, lămîie, mormăie, noiembrie, oaie, taie, voie, voievod, zmeie etc. La multe dintre aceste cuvinte ie alternează în flexiune sau derivare cu ia: iadă, iapă, iarbă, iarnă, iartă, iasă, băiat, întemeiază etc.

Se pronunță și se scriu cu e interjecțiile e, eh(e), ei, elei și substantivele ectenie, edec, efendi, efor, egumen, eparhie, (arhi)episcop, epitrop, eres, erete, evanghelie, evreu.

Se scriu însă cu e, deși se pronunță corect cu diftongul [ĭe], pronumele personale ei, el, ele, eu și formele verbului a fi: e, era, erai, eram, erați, erau, este, ești, adverbul estimp "în acest an" (cf. însă adj. dem. reg. iest), substantivul aer și verbul a aerisi. (Dintre acestea pentru aer (și aerisi) norma este mai puțin fermă în privința pronunțării, întrucît la el s-a suprapus un strat neologic prin împrumutul de sensuri și formații noi.)

Această regulă particulară – justificată prin etimologie și tradiție – duce la două situații speciale legate de deosebirea dintre scriere și pronunțare: pe de o parte, opoziția pur grafică la ei pron. – iei vb. (ind. prez. 2 sg. de la a lua) sau ele pron. – iele s. f. pl. (aici două cuvinte care sînt unul și același la origine) pronunțate la fel și, pe de altă parte, identitatea grafică a două cuvinte pronunțate diferit la e vb. (ind. prez. 3 sg. de la a fi) – e interj. sau ei pron. – ei interj.

Regula scrierii cu ie a cuvintelor din fondul tradițional pronunțate astfel este valabilă și pentru numele proprii de locuri românești provenite din cuvinte comune: Iedera, Iepureni și Iepurești, Iezer, Găiești, Ploiești, Poienari și Poieni etc.

O situație aparte se întîlnește la numele proprii de persoane pronunțate cu [ĭe]. Deși logic ar fi ca și acestea să se scrie cu ie, aici funcționează și regula de respectare a dorinței purtătorului, unită cu modul de fixare prin tradiție; de aceea se tolerează variante grafice ca Andreescu și Andreiescu, Enache și Ienache, Eremia și Ieremia, Nae și Naie, Nicolae și Nicolaie și chiar grafii ca Epure și Epureanu, Eșeanu sau Ploae. Două prenume feminine au variante cu -e/-ia: Aglae/Aglaia, Zoe/Zoia. Se scriu numai cu e prenumele tradiționale Ecaterina, Eftimie, Elena, Elisabeta, Evdochia.

b. În neologisme se scrie de obicei e: economie, edil, electric, elev, emoție, epocă, eră, est, etaj, exista; aerodrom, alee, asidue, canoe, coexista, creez, duet, efectuez, graminee, idee, influență, licee, maree, orhidee, poet, proeminent.

Opoziția dintre regulile de bază de sub a și b se reflectă în dubletele ierb- (ierburi, ierbar) și erb- (erbacee, erbicid, erbivor, erboriza), măiestru și maestru, la care scrierea este conformă cu pronunțarea. Regula particulară de sub a, care vizează și substantivul aer, poate duce la deosebiri de pronunțare între membrii vechi și noi ai familiei acestui cuvînt, deși rădăcina se scrie totdeauna cu e: în aer și aerisi se pronunță de obicei [ĭe], dar în aera, aerian și în compusele cu aero- se pronunță [e].

Scrierea cu e la începutul cuvintelor neologice este conformă cu pronunțarea lor literară (nu există situații în care să se scrie e- și să se pronunțe corect [ĭe]). La început de silabă din interiorul cuvintelor e se pronunță distinct de ie numai după vocalele a, o și u, în timp ce între un [e] și un alt [e] (ca și între [i] și [e]) se pronunță un i semiconsonantic, mai mult sau mai puțin perceptibil. De aceea greșelile de scriere cu ie în loc de e la neologisme sînt mai frecvente în interiorul cuvintelor și mai ales în secvența ee, scrisă greșit eie (aleie, creiez, ideie, liceie, orhideie etc.).

Pronunțarea literară cu [e] în neologisme se opune pronunțării de tip rustic cu [ĭe]; opoziția este de natură socioculturală: variantele cu ie la început de cuvînt și de silabă – după a, o, u – în neologisme fixate în limba literară cu e (de exemplu: iepocă, poiet) indică lipsa de instrucție a vorbitorului care le folosește, iar reproducerea și în scris a acestor rostiri prezintă o gravitate sporită.

Este de la sine înțeles că numele proprii de proveniență cultă scrise cu e se pronunță corect cu [e], nu cu [ĭe]:

– toponime: Egipt, Elveția, Europa; Suedia, Suez;

– antroponime: Eduard, Eliza, Elvira, (E)manuel(a), Emil(ia), Esmeralda, Eugen(ia), Mihaela, Samuel.

Tot astfel se pronunță corect cu [e] cuvinte străine ca latinismul et din abrevierea etc. (= etcetera < et caetera) sau din formula et alii "și alții". Se pronunță de asemenea [e], nu [ĭe], numele literei e în orice contexte, inclusiv în siglele alcătuite din abrevieri literale: E.A.U. < Emiratele Arabe Unite sau U.E.A. < Uniunea Emiratelor Arabe.

Sigla C.A.E.R. < Consiliul de Ajutor Economic Reciproc se deosebește în pronunțare de substantivul comun caier nu numai prin locul accentului, ci și prin opoziția [e] – [ĭe].

Există însă și neologisme care se pronunță și se scriu corect cu ie, în conformitate cu etimonul respectiv. Puține sînt cele cu ie în rădăcină: ierarhie, ieremiadă, iezuit; caiet, maiestate (și maiestuos, lezmaiestate, dar maestoso ca italienism în terminologia muzicală), maieutică, proiect, statuie, traiect (și traiectorie).

Pentru unele dintre aceste cuvinte există variante grafice (uneori și fonetice) învechite cu je în loc de ie: project, pînă mai de curînd majestate (mai ales în lesmajestate) și majestuos.

Mai numeroase sînt neologismele cu ie la întîlnirea dintre rădăcină sau temă și un afix: atribuie, bruiez, convoaie, deraiez, remaieză, restituie; toate verbele derivate de la neologisme cu sufixul -ui au forme pronunțate și scrise cu ie: nituiesc, nituiești, nituiește (la fel revizuiesc, rihtuiesc, zețuiesc etc.).

Fiind deci posibile ambele moduri de pronunțare și de scriere, reperul este dat de clasa flexionară și structura morfologică: continue (adj. pl. f.-n. și) vb. I conj. prez. – cf. continua –, dar contribuie, constituie vb. IV (ind. și) conj. prez. – cf. contribui, constitui –; eșuez, perpetuez, statuez de la eșua, perpetua, statua, dar bruiez de la bruia.

Etimologia diferită explică existența dubletelor parțiale poetic adj. (< fr. poétique, cf. poezie) și -poietic element de compunere (< fr. -poïétique, cf. -poieză) din hematopoietic.

Orientarea atît după flexiune, cît și după morfologie explică perechea aparent contradictorie statuiestatuetă: statuie se scrie cu ie din considerente morfologice (scrierea cu e ar fi dus la forma articulată statuea, cu secvența uea neîntîlnită în alte substantive, iar statuetă cu e după etimologie (< fr. statuette) și tradiție.

Ideea falsă că în neologisme s-ar scrie numai e – născută din generalizarea și absolutizarea situației care este doar cea mai frecventă, dar nu unica – duce la manifestări de hipercorectitudine: grafii greșite (uneori și pronunțări forțate) ca atribue, erarhie, caet, constitue, maestate, proect, revizuesc, traectorie.

Unele dintre aceste grafii continuă vechi deprinderi ortografice, inclusiv inconsecvențele regulilor academice din 1932.

2. După o consoană, pronunțarea și scrierea cu e sau ie (diftong sau succesiune de vocale) au reguli diferite în funcție de natura consoanei precedente și de poziția în cuvînt.

a. Numai după anumite consoane, secvența grafică ie poate corespunde atît succesiunii de vocale [i-e], cît și diftongului [ĭe].

În această situație sînt în primul rînd consoanele labiale b, p, v, f, m. Exemple: bielă ([bi-e]), dar biet [bĭet]; pietate ([pi-e]), dar piesă ([pĭe-]); vie [vi-e], dar vierme [vĭer-]; fief [fi-ef], dar fier [fĭer]; premiere ([mi-e]), dar miere ([mĭe-]).

După aceste consoane, distincția între pronunțarea cu [i-e] și cea cu [ĭe] poate crea opoziții fonologice la cuvinte omografe: piez ([pi-ez] "unitate de măsurare a presiunii" și [pĭez] variantă a lui piază); vier ([vi-er] "viticultor sau paznic de vie" și [vĭer] "porc necastrat"); cf. și pielo- ([pi-e-]) față de piele ([pĭe-]) sau mielo- ([mi-e-]) față de miel [mĭel].

De asemenea, după aceste consoane se întîlnesc variante de pronunțare: obiect și subiect, la care corectă este, conform etimologiei, pronunțarea cu diftong, sînt pronunțate adesea cu diereză ([bi-e], respectiv [-bi-ect]). De reținut că pronunțarea literară actuală este cu diftong în formele flexionare și în derivatele substantivului viață, pronunțat el însuși cu diftongul [ĭa]: vieți, viețui, viețuitoare etc. (spre deosebire de vietate < viu, cu [i-e]); precizarea este necesară în opoziție cu variantele învechite – susținute și de recomandări ortoepice mai vechi (1932, 1956) – care au o silabă în plus, datorită pronunțării lui i ca vocală (vezi și X 4 b).

Dubla valoare a lui ie se întîlnește, în mai mică măsură, și după n. De obicei, ie corespunde după n vocalelor [i-e], situație frecventă în poziție finală (iunie, manie, omenie, opinie, pățanie), dar nu numai (liniem, plafonieră, sezonier). Grupul de litere ie notează însă și diftongul [ĭe] în cîteva neologisme în care s-a rezolvat astfel redarea lui [ń] (n palatal) din etimon (< fr. gn): castanietă, lornion, vinietă.

Influența etimonului și deprinderi ortografice mai vechi explică existența variantelor grafice castagnetă, lorgnetă, vignetă (regulile din 1932 erau inconsecvente, recomandînd castanietă și lornietă, dar vignetă); variantele grafice hibride de tipul vignietă nu au nici o justificare.

Imaginea grafică identică a lui ie în ambele valori și tendința fonetică de reducere a hiatului au drept consecință greșeli de pronunțare în favoarea diftongului: cele două vocale [i-e] ajung să fie pronunțate într-o singură silabă, prin transformarea vocalei i în semiconsoană. Fenomenul se întîlnește mai ales în următoarele situații:

– în flexiunea verbelor cu infinitivul în consoană + [i-a]: [apropĭem], [linĭem] și [linĭez], [linĭezi], [linĭeze] etc.;

– la sufixul neologic -ier, care, din bisilabic, devine monosilabic: [braconĭer], [brigadĭer], [casĭer], [garderobĭer], [levĭer], [petrolĭer], [pionĭer], [plutonĭer], [șifonĭer] etc.;

– la termeni tehnico-științifici internaționali cu rădăcini de origine greacă: hiero- (hierofant, hieroglifă, hierogramă), mielină, (polio)mielită.

Ascunsă de scriere, pronunțarea cu [ĭe] în loc de [i-e] este tolerabilă într-o oarecare măsură, îndeosebi într-un tempo rapid și în poziție pretonică. Ea constituie însă o verigă spre faza următoare, a monoftongării lui [ĭe] în [e], fenomen care se reflectă și în scriere; variantele de tipul braconer, caser, caserie și caseriță, heroglifă (și în varianta eroglifă, cu dispariția lui h-, pentru care vezi VII), lever, pioner, plutoner, poliomelită sau șifoner constituie abateri grave de la exprimarea literară.

Prin variante fonetice și grafice de acest tip se anulează distincția dintre:

– derivate cu sufixul -ier și -er: pe lîngă modificarea lui -ier în -er, se întîlnește și greșeala inversă, apariția lui -ier în loc de -er la cuvinte ca paraclisier, zilier. De reținut că în limba literară miner este substantiv, iar minier adjectiv, deci nu e corect să se spună și să se scrie minierii din cutare regiune în loc de minerii..., nici exploatare mineră în loc de ...minieră. Nesiguranța în legătură cu scrierea și pronunțarea derivatelor cu sufixele -ier și -er este sporită de împrejurarea că derivatele în -ier pot avea formații paralele (împrumutate), corecte, în -erie: bijutierbijuterie, infirmierinfirmerie, patisierpatiserie (cf. însă perechea, tot corectă, vistiervistierie, cu o formație românească în -ie); de aici greșeli ca patiser, în loc de patisier, sau infirmierie, în loc de infirmerie;

– elemente de compunere diferite prin sens și etimon: mielo- "măduvă" și melo- "extremitate, membru" sau "muzică, melodie" (cf. și formații paronime ca mielotomie și melotomie); pielo- "pelvis, bazinet" și pelo- "mîl, argilă".

Numai după b, p, v, f și m se pune problema alegerii între e sau ie cu valoare de diftong. Alegerea se orientează în principiu după alternanța cu ea, respectiv ia (vezi și V), deși reperul propus nu ajută pe toți vorbitorii, întrucît cei cu pronunțarea regională ferb pentru fierb pronunță și fearbă pentru fiarbă și pot transpune în scris această alternanță. În pronunțarea literară vocala [e] se distinge de diftongul [ĭe] după o consoană labială, opoziția avînd rol fonologic în perechi ca betebiete, perepiere, verivieri, versviers, vețivieți, meimiei, meremiere, mez- (prefixul din mezalianță sau elementul de compunere din mezenter) – miez.

În unele pronunțări cu caracter regional – care trebuie evitate în exprimarea literară – distincția între [e] și diftongul [ĭe] se anulează prin existența unor fenomene opuse: pe de o parte, monoftongarea lui [ĭe] (ferb "fierb" este un exemplu dintr-o serie în care intră și pere "piere" sau mere "miere") și, pe de alta, ușoara diftongare a lui e ([iubĭesc], [pĭentru], [vĭerde], [fĭel]; [bĭete] "bete", [pĭere] "pere", [mĭere] "mere" etc.).

Secvența consoană labială + [ĭe] se întîlnește mai ales în cuvinte din fondul tradițional: biet, obiele, piedică (și împiedica), piele, piept, pieptene, pierde, pieri, piersic(ă), pietre, piețe, pieziș; vier "porc necastrat", vierme, viespe, viețui, viezure; fier, fierbe, fiere; miercuri, miere, mierlă, mieuna, dezmierd. Ea există și în cîteva neologisme: impiegat, obiect, piedestal, piesă, subiect.

Cuvinte înrudite aparținînd unor straturi etimologice diferite (elemente moștenite din latină și împrumuturi ulterioare, de obicei neologisme latino-romanice) se pot deosebi între ele prin pronunțarea și scrierea cu e sau ie. În această situație sînt:

fier (moștenit din latină) și derivatele tradiționale fierar, fierărie, înfiera față de elementele de compunere neologice fero- și feri- din structura unor termeni tehnico-științifici ca feroaliaj, ferocianură, feromagnetism, ferosiliciu etc. și față de derivatele, de asemenea neologice, ferată (cale ~), feric (acid ~), feronerie, feros (oxid ~), feruginos (apă feruginoasă), ferură; cf. și simbolul internațional Fe (< lat. ferrum) al elementului chimic fier;

fierbe și fierbinte (moștenite din latină) și derivatele fierbător, fierbințeală, înfierbînta față de neologicele fervoare, fervent, efervescent;

miercuri (moștenit) și Mercur, mercurial (neologisme);

miere (moștenit) și mieriu, mieros față de melifer, melivor (neologice);

piept (moștenit) și derivatele tradiționale pieptar, pieptiș, pieptos, pieptuț, împieptoșa față de neologicul pectoral;

pieptene (moștenit) și pieptăna, pieptănuș etc. față de pectiniform;

pierde (moștenit) și derivatele tradiționale pierzanie, pierzător față de perdant și perdiție (neologice);

pieri (moștenit) și pieritor, pieritură față de perisabil (neologic);

piersic și piersică (moștenite) față de pers, persan, persic și perjă, împrumutate din surse diferite;

pietre (pl. de la piatră, moștenit) și derivatele tradiționale pietrar, pietrărie, pietrean(), pietricică, pietriș, pietroi, pietros, pietrui, împietri față de petrifica și elementul de compunere petro- (petrogeneză, petroglifă, petrograf etc.);

vierme (moștenit) și derivatele tradiționale viermar, viermănar, viermănos, viermișor, viermui față de neologicele vermial, vermicular, verminație, vermină, verminoză și elementul de compunere vermi- (vermicid, vermiform, vermifug);

viers "melodie, voce" (cuvînt popular moștenit) și viersui "a cînta" față de neologicele vers, verset, versifica și versui "a versifica".

Se pronunță și se scriu corect cu e, nu cu ie, cuvintele ferăstrău (și derivatele ferăstraș, ferăstrăiaș, ferestrui), împelița (cf. drac împelițat), înverșuna și meu.

Precizarea este necesară în opoziție cu variantele neliterare care au aici ie, cu explicații diferite de la caz la caz. Varianta fierăstrău se explică prin etimologie populară, fiind apropiată în mod nejustificat de cuvîntul fier, cu care n-are, de fapt, legătură (ferăstrău e împrumutat din maghiară, iar fier e moștenit din latină). Varianta împielița se explică și ea prin apropiere de cuvîntul pieliță (diminutiv de la piele); apropierea reface o legătură etimologică reală, dar neglijează amănuntul că numai în varianta peliță cuvîntul de bază a avut sensul "trup, făptură", de la care s-a format verbul împelița, îndepărtat de sensurile actuale ale lui pieliță ("piele fină", "membrană", "strat subțire, pojghiță"). Variantele învierșuna și mieu, justificate sau nu etimologic, au fost respinse de evoluția uzului majoritar, care a mers paralel cu substantivul de bază în cazul lui înverșuna (între vierșun și verșun predomină verșun) și cu alte forme flexionare în cazul lui meu (f. sg. mea – pl. mele). Pronunțarea mieu, care se mai aude la unii actori în vîrstă, pare nu numai desuetă, ci și artificială; în nici un caz nu se pronunță mieu ceea ce se scrie meu.

Numele proprii românești se scriu în principiu în același fel ca și cuvintele comune cu care au legătură:

– toponime: Fierbinți, Miercurea, Piersica, Pietrari, Pietricica, Pietrosu, Viezuri;

– antroponime: Fieraru, Mielușel, Pietreanu (cf. pietrean < Piatra), Petrescu (< Petru).

Toleranța față de dorința purtătorilor la antroponime explică variante ca Feraru și Fieraru, Peptan și Pieptan, Petreanu și Pietreanu, Vesparu și Viesparu, unele cu repercusiuni și în toponimie (de exemplu: Petreni și Pietreni).

Variante și inconsecvențe se întîlnesc și în formele oficiale ale toponimelor: Petriș și Pietriș, Petroșani și Pietroșani; cînd nu sînt simple inadvertențe din indicatoare, ele se pot explica prin uzul regional diferit și prin tradiție.

b. După diverse consoane (îndeosebi după [ḱ], [ǵ] – scrise ch, gh –, [č], [ǧ] – scrise c, g – și după [t]) se pune problema alegerii între scrierea – și pronunțarea – cu e sau ie (= [i-e]).

În poziție finală neaccentuată variația se întîlnește mai ales la singularul unor substantive feminine comune – împreună cu care se clasează și femininul adjectivului vechi –, care se grupează în trei categorii din punctul de vedere al normelor limbii literare actuale:

– corectă este varianta în -ie: așchie, fachie, rochie; pîrghie, stinghie, unghie; cuhnie, vecernie; urticarie; pîrtie, prăpastie, răspîntie; dajdie; jirebie (nu așche, roche, cuhne, pîrte etc.);

– corectă este varianta în -e: buche, pereche, ridiche, streche, ureche; leghe, veghe, zeghe; elice, falce, lance, pogace; helge, minge; bute; nădejde; cobe (nu buchie, ridichie, elicie, mingie, nădejdie etc.); aici se încadrează și adj. veche;

– sînt admise ambele variante: muchie și muche.

Bineînțeles, forma de singular adoptată determină tipul de flexiune: substantivele feminine cu singularul în -e au forma articulată în -ea (ridichea, mingea, butea) și pluralul în -i (ridichi, mingi, buți), iar cele cu singularul în -ie au forma articulată în -ia (așchia, rochia, cuhnia, pîrtia) și pluralul în -ii (așchii, rochii, cuhnii, pîrtii); de la muchie singularul articulat e muchia și pluralul muchii(le), iar de la muche forma articulată de sg. e muchea, iar cea de pl. muchi(le). Vezi V 5 și VIII 1.

La substantivele masculine variația apare la:

– numele a zece luni ale anului, la toate acestea fiind corectă finala -ie: ianuarie, februarie, martie, aprilie, iunie, iulie, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie;

– cîteva nume proprii de persoană (prenume folosite uneori și ca nume de familie), la care se tolerează variația, dar se preferă pentru unele finala e (Gheorghe, Grigore, Vasile), iar pentru altele ie (Eustatie, Ilarie).

Distincția între -e și -ie poate crea opoziții între cuvinte ca Marte (planeta) și martie (luna); salce (plantă erbacee; sos) și salcie (arbore).

În poziție accentuată problema alegerii între e și ie se pune la formele de indicativ și conjunctiv prezent (pers. 1 și 2 sg., 1 pl.) ale verbelor de conjugarea I după [ḱ], [ǵ], scrise ch, gh, la care se disting două situații din punctul de vedere al normelor limbii literare:

– la verbele cu infinitivul în -chea, -ghea sînt corecte formele în -ez, -ezi, -em: îngenunchez, îngenunchezi, îngenunchem, veghez, veghezi, veghem;

– la verbele cu infinitivul în -chia, -ghia sînt corecte formele în -iez, -iezi, -iem: machiez, machiem, trunchiez, trunchiem, înjunghiem etc. Cf. V 5.


Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dan Alexe

Dezbateri

Diverse

DOOM2

Încercări de îndreptare

Istoria regulilor ortografice

Mioara Avram

Punctuație

Rodica Zafiu