V. ea sau ia (și: eai sau iai, eau sau iau)?

Mioara Avram - Ortografie pentru toți, 2002

V. ea sau ia (și: eai sau iai, eau sau iau)?

Întrucît literele e și i pot nota atît vocale, cît și semivocale sau semiconsoane, iar precedate de c, g, ch, gh și urmate de vocală pot fi și numai litere ajutătoare, secvențele grafice ea și ia au cîte trei corespondente fonetice; ele notează:

a) secvențele de vocale în hiat [e-a], [i-a];

b) diftongii [ḙa], [ǐa], diferiți între ei numai după consoane;

c) vocala [a], numai după [č], [ğ], [ḱ], [ǵ].

Problema alegerii între ea și ia în scriere nu se pune în prima situație, la notarea secvențelor de vocale din silabe diferite, în care pronunțarea face o distincție clară între vocalele e și i.

Pentru alegerea între diftongul [ḙa] sau vocala [a] și hiatul [i-a] vezi 5.

Problema scrierii cu ea sau ia privește ultimele două situații, în care aceste secvențe grafice notează aceeași realitate fonetică (diftongul [ĭa], respectiv vocala [a]) sau realități fonetice foarte asemănătoare, greu de distins între ele (diftongii [ḙa] și [ĭa]).

Scrierea nu concordă totdeauna cu pronunțarea (nici măcar cu cea literară), aplicînd în parte principiul morfologic sau/și principiul etimologic. Regulile ortografice sînt diferite în funcție de literele/sunetele precedente. Ele stipulează de obicei ghidarea după alternanța cu e, respectiv ie, în flexiune și derivare, dar aproape în toate contextele fonetice există și cuvinte lipsite de alternanță, la care se aplică în mod convențional una dintre cele două scrieri. Pe de altă parte, alternanța este un reper numai pentru cine stăpînește pronunțarea literară, căci altminteri vorbitorii cu pronunțarea regională fearbă, peatră au și e în formele alternante ferb, petre; acest reper este în orice caz inoperant, în alegerea scrierii corecte la început de cuvînt și după vocală, pentru vorbitorii care nu fac distincție între [e] și [ǐe] (vezi IV).

1. La început de cuvînt, singurul diftong posibil dintre cei doi menționați este [ĭa]. El se scrie ia în toate cuvintele, cu unica excepție a pronumelui personal de persoana a 3-a singular feminin, care se scrie corect ea, deși se pronunță tot [ĭa]. Se scrie deci corect ia în poziție inițială, atît atunci cînd există alternanță cu ie: ia vb. (ind. prez. 3 sg. și imper. 2 sg. de la lua; cf. iei), iadă (pl. iede, cf. m. iezi), iapă (pl. iepe), iarba (genitiv-dativ ierbi, pl. ierburi), iarnă (pl. ierni, derivat ierna), iasă (iese, ieși), iatac (derivat ietăcel), iau (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. de la lua; cf. iei), iazmă (pl. iezme), cît și atunci cînd nu există alternanță: ia interj., iaca/iacă, iacobin, iactant, iad, iadeș, iahnie, iaht, iama, iamb, ianuarie, iar/iară, iarăși, iard, iarmaroc, iaroviza, iască, iasomie, iatagan, iată, iaurt, iavaș, iaz, iazigi.

Scrierea deosebește astfel pronumele personal feminin de verbul omofon: ea ia (pronunțate [ĭa ĭa]. Justificarea modului de scriere a pronumelui este de natură etimologică și morfologică: menținerea legăturii cu celelalte forme, scrise cu e- (pl. ele, m. el, ei), ceea ce creează alternanța grafică e - ea.

2. În interiorul cuvîntului, la începutul unei silabe care urmează după vocală, de asemenea, se pronunță numai diftongul [ĭa], dar scrierea lui diferă, în linii mari, după cum există sau nu alternanță cu e.

Se scrie ea atunci cînd există alternanță cu e. Cele mai multe cuvinte aflate în această situație sînt neologisme: aleea (alee), aloea (aloe), canoea (canoe), ideea (idee), melopeea (melopee); agreează (agreez), creează (creez), evaluează (evaluez), statuează (statuez); coreean (coreeni) etc.; sînt însă și cuvinte vechi la care se aplică această regulă: formele verbale aciuează (aciuez < aciua), deșeuează (deșeuez < deșeua), înșeuează (înșeuez < înșeua).

Se scrie ea și în pronumele demonstrative de feminin singular aceea, aceeași, deși la ele nu există alternanță cu e.

În toate celelalte situații se scrie ia, atît atunci cînd există alternanță cu ie: baia (baie, băieș), băiat (băieți, băiețaș), boia (boiele), bruia (bruiez), constituia (constituie), faianță (faiențar), femeia (femeie), foaia (foaie), foia și foiască (foiesc), îndoia și îndoiască (îndoiesc), îndoială (îndoieli), întemeia și întemeiază (întemeiez), lămîia (lămîie), nuia (nuiele), rambleia (rambleiere), tăia (taie), toiag (toiege), trăia și trăiască (trăiesc), trebuia (trebuie) etc., cît și atunci cînd nu există această alternanță: aia, baiaderă, caiac, loial, naiadă, paiantă, paiață, raia, voiaj, zaiafet etc.

Scrierea deosebește astfel formele omofone de genuri și numere diferite ale unor pronume demonstrative: aceea f. sg. - aceia m. pl. (ambele pronunțate [ačeĭa]) și aceeași f. sg. - aceiași m. pl. (ambele pronunțate [ačeǐași]). Forma de genitiv-dativ singular feminin a acestor pronume se scrie cu ia: aceleia (< acelei) și aceleiași (nu aceleeași).

În numele proprii de persoane, se scrie ia în Aglaia, Maia, Stoian, Traian, Zoia, dar ea în Andreea, Doroteea, Filofteea, Medeea, Salomeea, ca și în denumirea constelației Casiopeea.

Aglaia și Zoia au și variante paralele în -e; vezi IV.

În toponimele românești se scrie ia: Deia, Gătaia, Gheboaia, Sinaia, Strehaia. Se scrie ea în toponimele străine Coreea, Crimeea, Guineea (și în derivatele lor: coreean etc.).

Unele structuri morfologice impun scrierea cu ia după vocală; în general, este vorba de adăugarea lui a la teme în [ĭ]:

- formele articulate cu -a ale substantivelor și adjectivelor feminine cu tema în [ǐ], scris i: femeie - femeia, joi - joia, verzuie - verzuia; cf. și prepoziția înapoia < adv. înapoi;

- forma de feminin a numeralului ordinal corespunzător cardinalului trei: treia și ordinalului masculin întîi: întîia (folosit corect în antepunere);

- formele cu -a ale pronumelor terminate în [ĭ]: aceia m. pl. < acei, acesteia < acestei, aceluia < acelui, altuia < altui, căreia < cărei;

- verbele formate cu sufixul -a de la teme în [ĭ]: descuia, îmbăia, înapoia, întemeia, scînteia etc.;

- sufixul imperfectului la toate verbele de conjugarea a IV-a cu infinitivul în vocală (alta decît i) + -i (mormăia, roia, sleia, sîsîia, suia) și cel egal cu sufixul infinitivului la verbele de conjugarea I cu vocală + [ĭa] (categoria precedentă + altele ca muia, tăia);

- desinența de indicativ prezent 3 sg. și pl. și de imperativ 2 sg. la toate verbele (de conjugarea I) cu tema în [ĭ]: încleiază, întemeiază;

- desinența de conjunctiv prezent 3 sg. și pl. la toate verbele (de conjugarea a IV-a) terminate la infinitiv în vocală (alta decît i) + i: bănuiască, hîiască, îndoiască, poleiască, trăiască etc.;

- varianta sufixelor -eală, -easă, -ean la substantivele cu tema în [ĭ]: îndoială, mîrîială, poleială, tencuială; crăiasă; Joian, țuțuian, vasluian;

- forma de feminin singular a variantei sufixelor -esc, -eț la toate adjectivele cu tema în [ĭ]: ciocoiască, crăiască, femeiască; lunguiață, mălăiață.

3. După consoane scrierea cu ea sau ia are reguli diferite în funcție de natura consoanei precedente.

a. După consoanele dentale (d, l, n, r, s, t, ț, z) în limba literară diftongul este de obicei [ḙa]. El se scrie ea în toate cuvintele cu acest context, indiferent dacă există alternanță cu e: deasă (des), leac (lecui), neamț (nemți), reavăn (reveni), seară (seri, însera), teafăr (teferi), țeapă (țepi, înțepa), zeamă (zemi, zemos) etc. sau dacă nu există această alternanță: deasupra, leat, neaoș, prea, seamă, teatru etc., inclusiv în cele mai multe cuvinte cu tema terminată astăzi în i: alăturea (alături), asemenea (asemeni), lunea (luni), marțea (marți), miercurea (miercuri), nimenea (nimeni), vinerea (vineri).

Cuvintele de bază ale formelor din ultima categorie au și variante în e: asemene, miercure, nimene etc.

Se scrie de asemenea ea în numele proprii românești:

- toponime: Ardeal, Oradea, Predeal;

- antroponime: Costea, Ileana, Mihnea, Onea.

Singurele cuvinte din fondul tradițional în care după d, t și ț se pronunță diftongul [ĭa] și se scrie ia sînt substantivul diavol cu derivatele sale (diavolesc, diavoliță), pronumele demonstrativ aceștia (și ăștia) m. pl. și nehotărîtul atîția m. pl.; pronumele au o formă corespunzătoare în -i (acești, atîți). Există de asemenea cîteva neologisme cu [ĭa] scris ia după d, n: adiacent, coniac.

Pronumele aceștia este pronunțat nu numai cu diftong, ci și cu i vocalic, deci [-tĭa] și [-ti-a].

Cu excepțiile menționate, ia scris după d, l, n, r, s, t, ț, z notează în scrierea corectă hiatul [i-a]: diabet, liană, dania, bucuria, siamez, tiară, rația, ziar.

De remarcat pronunțarea diferită a lui diabolic (cu hiat, deci [di-a-]) față de diavol (cu diftong [dĭa-]).

b. După consoanele prepalatale j, ș singurul diftong posibil în limba literară este [ḙa], care se scrie ea și alternează cu e: aranjează (aranjez), clujean (clujeni), îngrijească (îngrijește), oblojeală (oblojeli), vitejească (vitejesc), afișează (afișez), ieșean (ieșeni), sfîrșească (sfîrșește), greșeală (greșeli), strămoșească (strămoșesc) etc.

Vezi și I 4.

Orice ia după j, ș notează în scrierea corectă hiatul [i-a]: jian, șiac.

c. După consoanele labiale (b, p, m, f, v) diftongii [ḙa] și [ĭa] se disting în pronunțarea literară.

Se pronunță și se scrie ea cînd există alternanță cu e: beat (beți), stropească (stropesc), vulpea (vulpe), lumea (lume), meargă (merge), cafea (cafele, cafegiu), veac (veci, vecie), avea (avem, avere) etc. și în sufixe care își mențin aspectul avut după alte consoane: drumeag.

Se pronunță și se scrie ia în toate celelalte situații, atît atunci cînd există alternanță cu ie: biată (biet), obială (obiele), piaptănă (pieptene), piață (piețe), mia (pl. miele; m. miel), fiare (fier), viață (vieți, viețui), cît și cînd nu există forme alternante: abia, fiară.

Limba literară deosebește astfel, în pronunțare și în scriere, cuvinte paronime ca beată (< beat) și biată (< biet), mea (< meu) și mia (< miel).

d. După consoanele palatale [ḱ], [ǵ], scrise ch, gh + e sau i ca literă ajutătoare, se pronunță vocala [a].

Se scrie ea cînd există alternanță cu e: cheag (închega), cheamă (chem, chema), deșucheat (deșuchetură), marchează (marchez), ochească (ochesc), scheaun (scheuna), strechea (streche), urechea (ureche, urechez), vechea (veche), agheasmă (aghesmui), gheară (gheruță), gheată (ghete), gheață (ghețuri, ghețar) și îngheață (îngheța), jgheab (înjgheba), leghea (leghe), lighean (lighene), tejghea (tejghele), veghea (veghe, veghez), zbughească (zbughesc).

Se scrie ia cînd nu există forme alternante: chiabur, chiar, unchiaș, ghiaur, maghiar.

e. După consoanele prepalatale [č], [ğ], scrise c, g + e sau i ca literă ajutătoare, se pronunță vocala [a].

În majoritatea cuvintelor se scrie ea indiferent dacă există alternanță cu e: acea (acelei), briceag (bricege), ceapă (cepe), ceas (cesuc), ducea (duce), muncească (muncește), preceadă (precedă), tăcea (tăcem, tăcere), zecea (zece), amăgească (amăgește), dobrogean (dobrogeni), fugea (fuge), geam (gemuleț), geană (gene), geantă (genți), mingea (minge) etc. sau dacă nu există alternanță: ceam, ceaun, gealat, geamantan, geamie, harcea-parcea, inclusiv în cuvinte cu tema terminată în i: aicea (aici), atuncea (atunci), cincea (cinci), douăzecea (douăzeci).

Nu se face deosebire deci între numeralul ordinal feminin corespunzător cardinalului zece (zecea) și termenul final al ordinalelor feminine corespunzătoare cardinalelor compuse cu zeci (douăzecea).

Se scrie de asemenea ea în numele proprii românești:

- toponime: Dobrogea, Isaccea, Segarcea, Tulcea;

- antroponime: Haragea, Mihalcea, Oancea.

Se scrie ia (= [a]) numai în cîteva neologisme: buciardă - și buciarda, buciardaj -, ciaconă, ciadian, giardia - și giardiază -.

În toate aceste excepții justificarea este de ordin etimologic: cf. it. bocciarda, it. ciaccona, Ciad, lat. giardia, fr. giardiase.

Se scrie de asemenea ia (= [a]) în numele proprii Caragiale, Caragiani.

Secvențele scrise cia, gia notează de obicei o pronunțare bisilabică: cian și cianură, contumacia, social și socialism, elegia și elegiac etc.

f. Unele structuri morfologice impun prezența lui ea (= [ḙa] sau [a]) după orice consoană:

- formele articulate cu -a ale substantivelor și adjectivelor terminate în consoană + -e: f. bute - butea, cale- calea, cobe -cobea, leghe - leghea, lene - lenea, lume - lumea, veche - vechea, verde - verdea, vulpe - vulpea etc.; m. bade - badea, gîde - gîdea, nene - nenea;

Pentru articularea substantivelor feminine terminate în consoană + i șoptit vezi a.

- formele de feminin ale numeralelor ordinale corespunzătoare unor cardinale terminate în -e: șapte - șaptea, șase - șasea, zece - zecea sau în -i grafic: cinci - cincea, douăzeci - douăzecea;

- imperfectul tuturor verbelor de conjugarea a III-a și al celor de conjugarea a IV-a cu infinitivul în -i: III ardea, bătea, făcea, mergea, rupea etc.; IV amețea, auzea, citea, ochea, stropea, suferea, venea, vorbea, zbughea etc.;

La acestea se adaugă imperfectul cu tema egală cu infinitivul al tuturor verbelor de conjugarea a II-a (avea, bea, cădea, putea etc.) și al unor verbe de conjugarea I cu tema în [ḱ], [ǵ], scrise ch, gh (deochea, îngenunchea, veghea etc.), de asemenea imperfectul cu reduplicare al verbelor neregulate da și sta (dădea, stătea).

- desinența de indicativ prezent 3 sg. și pl. și de imperativ 2 sg. la toate verbele (de conjugarea I) cu tema în consoană: bombează, bravează, citează, dansează, desenează, lucrează, marchează, veghează etc. sau în u (cu infinitivul în -ua): aciuează, efectuează, perpetuează etc.;

- desinența de conjunctiv prezent 3 sg. și pl. la toate verbele (de conjugarea a IV-a) cu tema în consoană: amăgească, amețească, citească, ochească, stropească, vorbească, zbughească etc.;

- sufixele -eală, -easă și -eață la toate substantivele cu tema în consoană: amăgeală, amețeală, greșeală, îndrăzneală, oblojeală, oboseală, umezeală, urecheală etc.; croitoreasă, isprăvniceasă, preoteasă etc.; albeață, dulceață, negreață, roșeață etc.;

- sufixul -ean la toate substantivele și adjectivele cu tema în consoană: ardelean, bihorean, bîrlădean, bucureștean, constănțean, craiovean, gorjean, ieșean, moldovean, tecucean, turdean, ucrainean etc.;

Grafia -ian este corectă la notarea sufixului pronunțat bisilabic: argentinian, irakian, israelian etc., inclusiv în numele proprii armenești (Sarchizian, Zambaccian), precum și la notarea sufixului -(e)an după teme terminate în [ĭ]: vasluian (vezi X 4).

- forma - de obicei învechită și regională - de feminin singular a sufixului -el la toate substantivele și adjectivele cu tema în consoană: frumușea, mititea, rîndunea, turturea, vîlcea etc.;

- forma de feminin singular a sufixului -esc la toate adjectivele cu tema în consoană: bărbătească, ciobănească, drăcească, lumească, sîrbească, studențească, școlărească, vitejească etc.

4. Abaterile de la scrierea - eventual și pronunțarea - corectă au diferite explicații.

Variantele cu ea în loc de ia la început de cuvînt (de exemplu: earnă) și la început de silabă după vocală (de exemplu: aceleeași, oamenii aceea, bănueală, femeea, întemeează) sînt pur grafice și reprezintă efectul hipercorectitudinii. Tot pur grafice sînt variantele cu ea după [ḱ], [ǵ], [č], [ǧ], scrise ch, gh, c, g (de exemplu: chear, gheaur, geardia), care se datoresc ignorării excepțiilor de la regulă.

Variantele cu ea în loc de ia după consoane labiale (de exemplu: abea, feară, peardă) sînt nu numai grafice, ci și fonetice, redînd o pronunțare regională.

Variantele cu ia în loc de ea la început de silabă după vocală (de exemplu: aleia, creiază, coreian) sînt pur grafice. De asemenea sînt pur grafice variantele de acest fel după [č], [ǧ], scrise c, g (de exemplu: ciai, cincia, giamie). După [ḱ], [ǧ], scrise ch, gh, variantele grafice cu ia (de exemplu: chiag, chiamă, ochiască, vechia; ghiara, ghiață, lighian, zbughiască) se explică uneori prin menținerea unor deprinderi ortografice învechite.

Regulile academice din 1932 aveau multe inconsecvențe în această privință: de exemplu, se scria gheată, dar ghiață; zeghea, dar vechia; blochează, dar urechiază; cataloghează, dar veghiază.

După consoane labiale și dentale variantele cu ia în loc de ea (de exemplu: biat, cafia, stropia; dial, liac, tiamă) nu sînt totdeauna pur grafice, ci pot reprezenta și redarea unei pronunțări regionale.

În nume proprii de familie variantele care nu respectă regulile de scriere în anumite contexte, diferind uneori de scrierea corectă a apelativelor corespunzătoare, se datoresc dorinței purtătorilor sau/și tradiției; de exemplu: Ciacîru în loc de Ceacîru (< ceacîr), Ghiață în loc de Gheață (< gheață). Sînt specifice variantele sufixale -ia pentru -ea: Creția < Crețea și -ian(u) pentru -ean(u): Cretzianu, Orășianu, Selăgianu.

Numele în -ian ajung asemănătoare cu cele armenești de tipul Sarchizian.

5. După diferite consoane, dar mai ales după [ḱ] [ǵ], scrise ch, gh, scrierea cu ea sau ia corespunde în limba literară unor pronunțări diferite: monosilabice (ea = [a], [ḙa]) sau bisilabice (ia = [i-a]); aceste pronunțări reprezintă tipuri flexionare diferite. Variantele, grafice sau/și fonetice, sînt legate și de confuzii morfologice.

La singularul substantivelor feminine comune articulate finala consoană + -ea corespunde formelor nearticulate în consoană + -e, iar finala consoană + -ia corespunde formelor nearticulate în consoană + -ie. Sînt corecte formele articulate buchea, perechea, ridichea, strechea, urechea (aici se încadrează și adjectivul feminin articulat vechea); leghea, veghea, zeghea; elicea, falcea, lancea, pogacea; helgea, mingea; butea; nădejdea; cobea (nu buchia, ridichia, mingia etc.), dar așchia, fachia, rochia; pîrghia, stinghia, unghia; cuhnia, vecernia; urticaria; pîrtia, prăpastia, răspîntia; dajdia; jirebia (nu așchea, rochea, cuhnea etc.). Sînt admise ambele variante la muchia/muchea.

Pentru formele nearticulate vezi IV 2 b.

La verbele de conjugarea I este corectă finala (monosilabică) -chea, -ghea în deochea, despăduchea, împerechea, îngenunchea, înmănunchea, întortochea, urechea, veghea (cu ind. și conj. prez., imper. 2 pl. în -cheați, -gheați, imperfectul și perfectul simplu în -chea-, -ghea- + desinențele personale, mai mult ca perfectul în -chease-, -ghease- + desinențele personale, participiul și supinul în -cheat, -gheat), dar finala (bisilabică) -chia, -ghia în calchia, machia, trunchia, înjunghia (cu ind. și conj. prez., imper. 2 pl. în -chiați, -ghiați, imperfectul și perfectul simplu în -chia-, -ghia- + desinențele personale, mai mult ca perfectul în -chiase-, -ghiase- + desinențele personale, participiul și supinul în -chiat, -ghiat).

Variante inverse se întîlnesc la ambele finale: -chia, -ghia în loc de

-chea, -ghea (de exemplu: urechia, veghia), ca și -chea, ghea, în loc de -chia, -ghia (de exemplu: trunchea, înjunghea). Pentru confuzii ortografice și ortoepice derivate din încadrarea la tipul flexionar cu finală monosilabică sau bisilabică vezi VIII 2 b.

Dubla valoare fonetică a secvenței grafice ia duce la lecturi greșite în special în nume proprii:

a. Grafii corecte sînt citite greșit. Astfel, numele statului Ciad și derivatul ciadian se pronunță adesea cu [či-a] în loc de [ča] și, invers, prenume ca Ligia, Liliana, Lucian și cuvinte comune ca cianură și cianhidric, oficial - și, mai ales, oficialitate, oficializa -, social - și, mai ales, socialism, socialist, socializa - sînt pronunțate greșit cu [ĭa] sau [a] în loc de [i-a]; de la această pronunțare greșită nu mai e decît un pas pînă la variantele grafice incorecte de tipul Lucean.

b. Variantele grafice cu ia în loc de ea sînt citite în mod normal cu hiat; astfel, grafia Oradia corespunde unei variante fonetice cu finală bisilabică [di-a], diferită de pronunțarea literară cu diftong, scris ea. Se admit două variante fonetice și grafice la prenumele masculin Horia (trisilabic)/Horea (bisilabic); cf. și Golea/Golia.

Secvența grafică ea are și ea o dublă valoare fonetică: diftongul [ḙa] sau vocalele în hiat [e-a]; de exemplu deal și real. În locul pronunțării corecte cu [e-a] se întîlnesc adesea variante cu diftong (cu o silabă în minus), legate de tendința de reducere a hiatului: astfel, ideal este pronunțat adesea în două silabe în loc de trei, iar cereală cu trei silabe în loc de patru; variante fonetice cu [ḙa] pentru [e-a] apar mai ales în silabe aflate înainte de accent: de exemplu, idealism, realitate. Ca o reacție la asemenea pronunțări greșite, iau naștere unele variante grafice care semnalează necesitatea pronunțării bisilabice a lui ea: întrucît sufixul din cuvintele scrise corect mediteranean, licean este pronunțat, greșit, de mulți vorbitori, monosilabic [mediteranḙan], respectiv [ličan], unii dintre cei care știu că sufixul trebuie pronunțat în două silabe [-ne-an], respectiv [-če-an] scriu greșit -eean în loc de -ean (mediteraneean, liceean). Pentru nume proprii în -eea, ca toponimul Crimeea sau prenumele Doroteea, circulă două tipuri de variante grafice greșite: cu -ea (Crimea, Dorotea) și cu -eia (Crimeia, Doroteia).

6. La transcrierea alfabetului chirilic litera я din scrierea limbii ruse se redă prin ia la început de cuvînt (de exemplu: Iakovlev) și după vocală (de exemplu: Maiakovski), dar prin ea după orice consoană (de exemplu: Celeabinsk). Prenumele rusești terminate în consoană + я se transcriu deci corect prin ea: Kolea, Olea, Tanea, Valea, Vanea, Vasea, Volodea (nu Kolia, Tania, Vasia, Volodia etc.). Variantele grafice cu ia, care reprezintă deprinderi învechite sau/și influențe străine, au uneori drept consecință modificarea pronunțării, cu o silabă în plus: [Va-ni-a], în loc de [Va-nḙa].

În onomastica românească prenumele feminine de origine slavă preluate prin filieră occidentală s-au impus cu grafia -ia, pronunțat bisilabic: Nadia, Sonia.

Se scrie de asemenea ea în redarea secvenței чa din alfabetul chirilic: Ceapaev (nu Ciapaev), Goncearov (nu Gonciarov).

7. Problema alegerii între scrierea cu e sau i a primului element al diftongului [ĭa] se poate pune și atunci cînd diftongul este constituit din alăturarea a două cuvinte. Deși pronunțarea este identică, scrierea deosebește îmbinarea e-a (= ind. prez. 3 sg. de la a fi + articol posesiv f. sg.: e-a mea, e-a mamei) de i-a (= pron. pers. în dativ 3 sg. sau în acuzativ 3 pl. m. + auxiliarul de 3 sg.: i-a dat, i-a văzut).

8. Regulile scrierii cu ea sau ia sînt valabile în linii mari și pentru eai sau iai, respectiv eau sau iau. Cuvintele vizate sînt însă mult mai puține.

La început de cuvînt și la începutul unei silabe care urmează după vocală se pronunță triftongii [ĭaĭ], [ĭaṷ] și se scrie totdeauna i-: iau (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. de la lua) și formele de imperfect 2 sg. și 3 pl. îndoiai, îndoiau, muiai, muiau, scînteiai, scînteiau, tăiai, tăiau.

După consoană în cele mai multe situații se scrie eai, eau:

a. Se și pronunță triftongul [ḙaĭ], [ḙaṷ] după consoane dentale (d, l, n, r, s, t, ț, z), după prepalatalele j, ș și după labiale (b, p, m, f, v):

- în formele de imperfect rodeai, rodeau; ofileai, ofileau; veneai, veneau; sufereai, sufereau; oboseai, oboseau; citeai, citeau; amețeai, amețeau; auzeai, auzeau; îngrijeai, îngrijeau; sfîrșeai, sfîrșeau; vorbeai, vorbeau; stropeai, stropeau; primeai, primeau; bîrfeai, bîrfeau; aveai, aveau etc.;

- în alte cuvinte: beau (imperfect 3 pl., dar și ind. prez. 1 sg. și 3 pl.), vreau; guleai, șleau.

b. Se pronunță diftongul [aĭ], [aṷ] după consoanele [ḱ], [ǵ], [č], [ğ], scrise ch, gh, c, g + e ca literă ajutătoare:

- în formele de imperfect urecheai, urecheau, vegheai, vegheau, treceai, treceau, mergeai, mergeau etc.;

- în alte cuvinte: ceai (și ceainărie, ceainic), șcheau.

Singurele cuvinte în care se scrie iau după consoană fără ca i să corespundă vocalei [i] sînt interjecții: miau (unde se și pronunță [ĭaṷ]) și chiau (pronunțat [ḱaṷ]).


Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dan Alexe

Dezbateri

Diverse

DOOM2

Încercări de îndreptare

Istoria regulilor ortografice

Mioara Avram

Punctuație

Rodica Zafiu