XIV. Cu sau fără -l

Mioara Avram - Ortografie pentru toți, 2002

XIV. Cu sau fără -l ?

Problema prezenței sau absenței unui l final se pune numai pentru articolul hotărît de masculin-neutru singular cu această formă la nominativ-acuzativ și numai după u, întrucît numai acest -l poate să nu se pronunțe sau se pronunță nedistinct, în vorbirea curentă și într-un tempo rapid, și de aceea ajunge să fie omis și în scris.

Nu este pusă în cauză deci nici secvența finală -ul care nu cuprinde un articol, chiar dacă este tot neaccentuată (de exemplu, din cuvintele cumul, minuscul, scrupul, staul, tentacul, tubercul, vehicul sau din îmbinări ca știindu-l), nici prezența articolului -l după altă vocală decît u (în tatăl, una dintre cele două forme articulate ale substantivului tată); în ambele situații l este totdeauna pronunțat și notat în scris. Pentru deosebirea dintre situația precară a articolului -l și situația solidă a consoanei finale l într-un substantiv nearticulat se pot compara omografele calcul art. (< calc "decalc": tip de hîrtie și fenomen lingvistic) și calcul neart. "socoteală" (art. calculul).

În condițiile în care articolul -l nu se mai pronunță sau se pronunță foarte slab, insuficient de distinct, funcția lui este preluată de vocala precedentă -u, care reprezintă fosta desinență a substantivului nearticulat; prin aceasta opoziția de articulare continuă să fie exprimată, în pronunțare și în scris, la cuvintele (substantive, adjective, numerale) terminate la forma nearticulată în:

consoană: pom - pomu(l), bun - bunu(l), prim - primu(l);

vocală: alibi - alibiu(l), gri - griu(l);

semiconsoana [ĭ]: tei - teiu(l), verzui - verzuiu(l), întîi - întîiu(l) etc.

În pronunțare, opoziția de articulare continuă să fie exprimată clar și la cuvintele terminate la forma nearticulată în semiconsoana [ṷ]: leu - leu(l), albăstriu- albăstriu(l) etc.; în absența lui l opoziția este aici între [ṷ] și [u], ceea ce înseamnă o diferență în numărul de silabe: [leṷ], monosilabic - [le-u], bisilabic; în scris eventuala omitere a lui l la forma articulată anulează opoziția de articulare la asemenea cuvinte.

Absența lui -l provoacă anularea opoziției de articulare, atît în scris, cît și în pronunțare, la cuvintele a căror formă nearticulată se termină în vocala [u]: beneficiu - beneficiu(l), codru - codru(l), simplu - simplu(l) etc.

1. Se scrie l (cu excepțiile de sub 4) la sfîrșitul substantivelor comune, al adjectivelor, numeralelor și pronumelor cu formă articulată, ca și al cuvintelor asimilate cu acestea (prepoziții provenite din adverbe), deși nu se pronunță distinct decît în stilul solemn și într-un tempo lent, înainte de pauză. Scrierea poate să nu concorde așadar totdeauna cu pronunțarea și, în orice caz, nu poate avea un reper sigur în pronunțarea curentă, ci se orientează după un criteriu gramatical, marcînd opoziția de articulare (la substantive, adjective și numerale) sau de statut lexico-gramatical (la pronume și prepoziții):

substantive: băiatul, pomul; alibiul; raiul, teiul; leul, tabloul; beneficiul, codrul;

Se scriu cu -l și substantivele articulate din componența locuțiunilor adverbiale formate cu prepozițiile cu și de-a: cu binișorul; de-a berbeleacul, de-a rostogolul.

adjective: bunul (meu prieten), răul (copil), simplul (fapt);

numerale: primul (venit), întîiul (succes);

pronume: altul, dînsul, însul, unul (și nici unul, vreunul);

Dintre acestea dînsul și însul nu se opun unor forme fără -ul, în timp ce altul și unul (vreunul, nici unul) se opun prin -ul adjectivelor pronominale alt, un (vreun, nici un).

prepoziții: înăuntrul (și dinăuntrul), îndărătul (și dindărătul).

Forma "articulată" deosebește aceste prepoziții de adverbele din care provin: înăuntru, îndărăt.

În cazul cuvintelor a căror formă nearticulată se termină în consoană (băiat, pom, bun, prim, alt, îndărăt), vocală (alibi, gri) sau semiconsoana [ĭ], scrisă i (rai, tei, verzui, întîi), gratiile fără l, de tipul băiatu, alibiu, raiu, nu reprezintă, de obicei, nici o formă literară. La cuvintele a căror formă nearticulată se termină în u semiconsonantic (leu, tablou, rău) sau vocalic (beneficiu, codru, simplu, înăuntru) grafiile fără l, de tipul leu, beneficiu, reprezintă în mod obișnuit forme nearticulate.

Articolul l se scrie alipit direct, fără cratimă, la cuvîntul articulat, formînd cu acesta o unitate (fonetică și) grafică. De la această regulă, ilustrată de toate exemplele precedente, fac excepție următoarele categorii de cuvinte, la care el poate apărea separat prin cratimă, dar împreună cu vocala de legătură u:

- neologisme neadaptate, cu finala scrisă și pronunțată după reguli ale altor limbi: bourrée-ul, show-ul sau/și compuse, scrise cu cratimă ca în limba de origine: hold-up-ul, know-how-ul, walkie-talkie-ul, pick-up-ul, week-end-ul;

- sigle: A. S. E.-ul, C. F. R.-ul, Rh.-ul.

La cuvintele de acest tip se scrie cu cratimă și desinența de plural -uri; de exemplu: show-uri.

2. a. Se pronunță și se scrie numai u (vocalic), fără l, la sfîrșitul substantivelor comune, al adjectivelor, numeralelor și pronumelor cu formă nearticulată a căror temă se termină în consoană + l sau r, în consoană + semiconsoana [ĭ], scrisă i, sau în consoanele [č], [ǧ], scrise ci, gi:

substantive: cenaclu, exemplu, arbitru, codru, ministru; aluminiu, exercițiu, interogatoriu; beneficiu, omagiu;

adjective: dublu, simplu, acru, aspru; aleatoriu, mediu, propriu; luciu; aici se încadrează și roșu (< roșiu).

Pentru a recunoaște caracterul nearticulat al acestor forme este utilă folosirea unor contexte minimale cu rol diagnostic și a unor probe de substituție. Contextele specifice formelor nearticulate sînt realizate prin însoțirea de către determinanții antepuși acel, acest, un, articol posesiv + genitiv sau + adjectiv posesiv: acest (simplu) exemplu; un (notoriu) arbitru; al cui exemplu?; al său exemplu, în opoziție cu formele articulate, care nu pot fi însoțite de un și care primesc determinanții postpuși acela, acesta, genitivul sau adjectivul posesiv: exemplul acesta, exemplul cui?, exemplul său. Proba de substituție se face cu un feminin corespunzător (exemplu(l) bun cu pildă bună sau pilda bună; bătrînul codru cu bătrîna pădure) sau cu un masculin-neutru terminat în consoană (ministru cu șef sau conducător); la substantivele neutre este operantă și substituția cu forma de plural (beneficiu(l) cu beneficii sau beneficiile).

În principiu, substituția cu pluralul se poate aplica și la substantivele sau adjectivele masculine, dar acestea pun problema distincției între i și ii (vezi VIII 1), mult mai puțin clară decît cea dintre -ii și -iile.

Substituția se poate face și prin variația topicii (bătrînul codru/codrul bătrîn și simplul exemplu/exemplul (cel) simplu; acest exemplu/exemplul acesta).






b. Se pronunță și se scrie numai u la sfîrșitul pronumelor și adjectivelor pronominale posesive (al) nostru, (al) vostru.

c. Se pronunță și se scrie numai u la sfîrșitul adverbului înăuntru (și dinăuntru) și al prepozițiilor dintru, întru, pentru, printru.


Se face deci deosebire între adverbul înăuntru și prepoziția înăuntrul (vezi 1); cf. și dinăuntru - dinăuntrul.


d. Se pronunță și se scrie numai u la sfirșitul numeralului cardinal unu în formulele de numărare (unu, doi; unu sau doi; unu la sută) și de denumire (numărul unu, cifra unu, ora unu, nota unu, tramvaiul unu), precum și ca termen final al unui numeral compus (treizeci și unu, o sută unu).

Prin tradiție, se scrie însă unul nu numai pronumele nehotărît, ci și numeralul cardinal în îmbinări ca de unul singur; eu unul; (tot) unul și unul. Prin prezența/absența lui l final se face deosebire între pînă la unul "pînă la ultimul" și pînă la unu "pînă la ora 1" (în contexte ca Au rezistat pînă la unu/unul).3. În substantivele proprii scrierea cu sau fără l după u are reguli diferite după categoriile de denumiri.

a. Prenumele se scriu numai fără l: Alecu, Alexandru, Barbu, Ducu, Dumitru, Gogu, Laurențiu, Nelu, Nicu, Ovidiu, Petru, Puiu, Radu, Sandu, Sergiu, Silviu, Voicu etc.

b. Numele de familie se scriu de regulă tot fără l: Albu, Corbu, Lemnaru, Negru, toate cele derivate cu sufixele specifice -așcu (Dumitrașcu, Pătrașcu), -ciu (Ivanciu, Manciu), -eanu (Munteanu, Olteanu), -escu (Grigorescu, Rădulescu), -iu (Gheorghiu, Vasiliu), -oiu (Petrăchioiu, Ruxăndoiu). Se respectă însă, ca excepție, scrierea învechită cu l practicată de purtătorii numelui: (Dimitrie) Onciul, (Aron) Pumnul.

c. Poreclele și supranumele se scriu cu l, avînd tratamentul substantivelor comune: Mihai Bravul și Mihai Viteazul; Petru

Șchiopul; Cantacuzino Nababul, Constantinescu Porcul.

d. Zoonimele se scriu fără l, avînd tratamentul prenumelor: Lupu, Murgu, Puiu, Roibu, Suru, Ursu.

e. Astronimele se scriu cu l, avînd tratamentul substantivelor comune: Berbecul, Carul-Mare, Păstorul-cu-Oile, Vărsătorul.

f. Cele mai multe probleme le pune scrierea toponimelor, pentru care regulile variază după categorii onomasiologice, după structură sau/și etimologie și, uneori, după funcția sintactică.

Dintre categoriile onomasiologice se detașează numele de localități, pentru care pe cale administrativă s-a impus scrierea fără l nu numai la nume fixate mai de mult astfel (ca Giurgiu sau Runcu), ci și la alte nume simple (de exemplu, Izvoru, Măru) și mai ales compuse (de exemplu, Crăciunelu de Sus, Dealu Mare, Rîmnicu Sărat, Sighetu Marmației, Tîrgu Bujor etc.).


Grafiile de acest fel, fără l, sînt supărătoare la toponimele compuse, în care substantivul de bază este însoțit de determinanți (vezi ultima serie de exemple, de tipul Crăciunelu de Sus). Dacă substantivul de bază se termină la forma nearticulată în semiconsoana [ŭ], scrisă u, absența lui l face să nu se mai marcheze pronunțarea vocalică a lui u (= [u]) din exemple ca Șimleu Silvaniei, Teceu Mic, Zau de Cîmpie. De aceea lucrările normative lingvistice recomandă scrierea cu l a toponimelor compuse (Crăciunelul de Sus, Dealul Mare, Șimleul Silvaniei etc.), admițînd scrierea fără l numai la compusele scrise într-un cuvînt (Cîmpulung, Satulung) sau cu cratimă (Rîmnicu-Vîlcea, Tîrgu-Jiu). În momentul de față scrierea numelor de localități în indicatoarele administrative oficiale prezintă multe inconsecvențe din punctul de vedere al prezenței/absenței lui l: de exemplu, Pîrîu Mare în jud. Mureș, dar Pîrîul Mare în jud. Neamț; Plaiul Cîmpinei în jud. Prahova, dar Plaiu Cornului în același județ.

În toate celelalte categorii de toponime - nume de ape, de forme de relief, de provincii și țări, de străzi - se scrie, în mod firesc, l: de exemplu, Crișul Repede, Lacul Sărat, Oceanul Înghețat de Nord, Rîul Doamnei, Someșul Cald, Moldoveanul, Negoiul, Omul, Vîrful cu Dor.


Unele toponime se deosebesc astfel de antroponimele din care provin: de exemplu, numele de munte Moldoveanul (cu genitiv-dativul Moldoveanului) față de numele de familie Moldoveanu (cu genitiv-dativul lui Moldoveanu), Negoiul < Negoiu, Omul < Omu.


Există toponime cu o singură formă, articulată (de exemplu, toate compusele citate mai înainte, dar și toponime simple, ca Măru(l), Moldoveanul, Negoiul, Omul), și toponime care cunosc opoziția de articulare, ca substantivele comune, în legătură cu funcția sintactică îndeplinită; la acestea din urmă forma articulată se scrie cu l. Astfel, se spune și se scrie rîul Argeș și pe Argeș în jos, de asemenea rîul Jiu și M-am scăldat în Jiu, dar Argeșul este un rîu frumos, Jiul se varsă în Dunăre; tot astfel se spune și se scrie orașul Brașov și Am fost la Brașov sau orașul Sibiu și în Sibiu, dar Brașovul s-a dezvoltat mult și Îmi place Brașovul sau Sibiul este municipiu. Alte exemple similare: Banat și Banatul, Teleorman și Teleormanul; Egipt și Egiptul, Vietnam și Vietnamul.4. Nu se scrie l în situațiile în care au loc următoarele fenomene de fonetică sintactică marcate prin cratimă:

- atașarea unei forme conjuncte pronominale de dativ sau de acuzativ: (în) păru-i "(în) părul său", Băiatu-și riscă viața; Băiatu-l înțelege, Băiatu-i înțelege etc.;

- atașarea formei conjuncte verbale i (ind. prez. 3 sg. de la a fi): Banatu-i fruntea; Totu-i în ordine;

- contragerea accidentală cu o vocală următoare, de obicei din cuvinte neaccentuate în propoziție (ca articolul posesiv: anu-al doilea, auxiliarele a și ar: Bătrînu-a venit, pronumele o: Bătrînu-o vede), dar și cu vocale neaccentuate din cuvinte autosemantice: Băiatu-acela, Băiatu-așteaptă.

De asemenea nu se scrie l cînd se urmărește redarea ca atare, cu valoare stilistică, a vorbirii, situație în care absența lui l e bine să fie marcată prin apostrof: Ce dracu'?, Ei, domnu'!

5. Abateri de la scrierea corectă cu sau fără l se produc în ambele direcții.

a. Sub influența pronunțării curente se omite adesea scrierea lui l în situații în care ea este obligatorie. Grafii ca Borșu se vinde în fundu curții (în loc de borșul, fundul) sau Fumatu oprit (în loc de fumatul), Liftu defect (în loc de liftul) trădează incultura celui care le folosește.

b. Ca o reacție față de asemenea greșeli se ajunge, prin hipercorectitudine, la unele de tip opus, în care se scrie un l inutil la sfîrșitul unor cuvinte/forme terminate în u vocală (vezi 2). Grafii ca Alexandrul (în loc de Alexandru), al nostrul (în loc de nostru), de exemplul (în loc de exemplu) sau un membrul (în loc de membru) reprezintă greșeli mai grave decît cele de sub a pentru că nu au nici măcar circumstanța atenuantă a reproducerii pronunțării populare.Pe lîngă aceste greșeli elementare, la scrierea unor substantive terminate în u vocalic (vezi 2 a) se produc frecvent ezitări în situații neconcludente pentru opoziția de articulare. Astfel, apar adesea scrise cu un l superfluu construcțiile prepoziționale cu valoare de unități frazeologice cu titlu de și sub beneficiu de (cu titlul de curiozitate, respectiv sub beneficiul de inventar), îmbinarea a convinge de contrariu (...de contrariul) și formula densitatea pe metru pătrat (...pe metrul pătrat).


Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dan Alexe

Dezbateri

Diverse

DOOM2

Încercări de îndreptare

Istoria regulilor ortografice

Mioara Avram

Punctuație

Rodica Zafiu