2 intrări

2 definiții

încotí, încotésc, vb. IV (reg.) a izbi, a ghionti, a lovi cu cotul.

încotésc v. intr. (d. cot. Trans. Mă las pe cot: zăresc la o masă un om încotit, VR. 6, 1920, 373), alțiĭ, încotițĭ, sorb ceaĭu din farfurioară, (374). V. îngenunchez.

Intrare: încoti
verb (VT401)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) încoti încotire încotit încotind singular plural
încotește încotiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) încotesc (să) încotesc încoteam încotii încotisem
a II-a (tu) încotești (să) încotești încoteai încotiși încotiseși
a III-a (el, ea) încotește (să) încotească încotea încoti încotise
plural I (noi) încotim (să) încotim încoteam încotirăm încotiserăm, încotisem*
a II-a (voi) încotiți (să) încotiți încoteați încotirăți încotiserăți, încotiseți*
a III-a (ei, ele) încotesc (să) încotească încoteau încoti încotiseră
Intrare: încotire
încotire infinitiv lung
infinitiv lung (IL107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular încotire încotirea
plural încotiri încotirile
genitiv-dativ singular încotiri încotirii
plural încotiri încotirilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)