18 definiții pentru fân

fân sn [At: PSALT. SCH. 488/16 / Pl: ~uri, (reg) ~ațe / E: ml fenum] 1 Iarbă cosită și uscată, folosită ca nutreț pentru vite Si: (pop) fânaț (2). 2 (Pop; îe) A face ~ A cosi iarba. 3 (Pop; îs) Vremea ~ului Perioadă a anului când iarba e bună de cosit, pentru a o face fân (1). 4 (Îvp; îe) ~ sau paie? Rezultatul e bun sau rău? 5 (Îvp; îe) A-și pune ~ în ciubote A se îmbogăți. 6 (Șîf fânuri) Iarbă încă necosită, destinată a fi făcută fân (1). 7 (Bot; șîc ~-de-Iivezi) Șovar-de-munte (Poa trivialis). 8 (Bot; șîc ~-de-livadă) Firuță (Poa pratensis). 9 (Bot; șîc ~-de-livadă) Iarbă-deasă (Poa nemoralis). 10 (Bot; reg; șîc ~-de-livadă) Firușca-șopârlelor (Poa alpina). 11 (Bot; șîc ~-de-livadă) Firușor (Poa annua). 12 (Bot; îc) ~ul-cămilei, ~ul-câinelui Roșățea (Butomus umbellatus). 13 (Bot; Ban; îc) ~-semănat Dughie (Setaria italica).

FÂN s. n. Iarbă cosită și uscată, servind ca nutreț pentru vite; fânaț. – Lat. fenum.

FÂN s. n. Iarbă cosită și uscată, servind ca nutreț pentru vite; fânaț. – Lat. fenum.

FÂN s. v. firuță, șovar-de-munte.

FÂN ~uri n. Nutreț din iarbă cosită și uscată. ◊ Ori ~, ori paie una din două; sau una, sau alta. /<lat. fenum

fân n. iarbă cosită și uscată la soare servind de nutreț vitelor. [Lat. FENUM].

FÎN s. n. Iarbă cosită și uscată care se dă ca nutreț vitelor. Să pregătești, cu Mitrea, sania, îi zise Vitoria. S-o umpli cu fîn; să pui ș-un sac de orz pentru cai. SADOVEANU, B. 65. Înfășurat în manta, mă trîntii spre odihnă în fînul moale și adînc. HOGAȘ, M. N. 86. Capra și cu iedul au luat o căpiță de fîn și-au aruncat-o peste dînsul, în groapă. CREANGĂ, P. 33. ◊ Expr. A căuta acul în carul cu fîn v. ac.

CRINUL-FÂNULUI s. v. crin-galben.

FÂNUL-CĂMÍLEI s. v. roșățea.

FÂNUL-CÂINELUI s. v. roșățea.

fîn (fînuri), s. n.1. Iarbă cosită și uscată. – 2. Plantă, Poa tratensis. – Istr. fir. Lat. fēnum (Pușcariu 612; Candrea-Dens., 589; REW 3247; DAR), cf. vegl. fin, it. fieno (sard. fenu), prov. fen, fr. foin, sp. heno, port. (feno). – Der. fînărie, s. f. (fîneață); fîneață, s. f. (teren pe care crește iarba pentru fîn), cu suf. -eață (după DAR de la un lat. *fēnicia); finaț, s. f. (fîneață; fîn), care pare un sing. nou, refăcut de la pl. fînețe, al cuvîntului anterior (după Pușcariu 613; Candrea-Dens., 590; DAR și Giuglea, LL, 37, de la un lat. *fēnacium); fînos, adj. (cu mult fîn). Cf. afîna.

fîn n., pl. urĭ (lat. fênum; it. fieno, pv. cat. fe, fr. foin, sp. heno). Ĭarbă cosită și uscată care servește ca nutreț vitelor. Fînu cămileĭ, roșătea. V. pălciană.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

crinul-fînului s. v. CRIN-GALBEN.

fîn s. v. FIRUȚĂ. ȘOVAR-DE-MUNTE.

fînul-cămilei s. v. ROȘĂȚEA.

fînul-cîinelui s. v. ROȘĂȚEA.

Intrare: fân
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular fân fânul
plural fânuri fânurile
genitiv-dativ singular fân fânului
plural fânuri fânurilor
vocativ singular
plural