2 intrări

11 definiții

fonf, foanfă [At: EMINESCU P. 247 / V: fomf / Pl: ~i. foanfe / E: fo] (Pfm) 1-2 smf, a (Persoană) care pronunță nazal Si: fonfăit2 (2-3), fârnâit2 (1-2). fornăit2 (1-2) 3 s (Înv; prt; d. pronunție; îe) Â Ia ~è Cu acre pretențioase de distincție (imitând pronunția franțuzească). 4-5 smf, a (Persoană) care pronunță cu dificultate. 6 smf Neghiob.

FONF, FOÁNFĂ, fonfi, foanfe, adj. (Despre oameni) Care vorbește pe nas, care pronunță nazal; care vorbește cu dificultate; fonfăit, fârnâit2, fornăit2. – Formație onomatopeică.

FONF, FOÁNFĂ, fonfi, foanfe, adj. (Despre oameni) Care vorbește pe nas, care pronunță nazal; care vorbește cu dificultate; fonfăit, fârnâit2, fornăit2. – Formație onomatopeică.

FONF, FOÁNFĂ, fonfi, foanfe, adj. (Despre oameni) Care vorbește pe nas, care pronunță nazal; fonfăit, fîrnîit. Prea mult nu se înțelegea ce spune, că era fonf de-a binelea. CAMIL PETRESCU, O. I 231.

fonf adj. m., pl. fonfi; f. foánfă, pl. foánfe

fonf adj. m., pl. fónfi; f. sg. foánfă, pl. foánfe

FONF adj., s. fârnâit, fonfăit, fornăit, (reg.) mohnăit. (Un om ~.)

FONF foánfă (fonfi, foánfe) și substantival (despre persoane) Care vorbește pe nas; care pronunță cuvintele nazal. /Onomat.

fonf, foánfă adj. (imit., ca și fofolog). Care nu poate vorbi (fiind-că ĭ-aŭ căzut dințiĭ orĭ din altă cauză), prost, idiot.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

FONF adj., s. fîrnîit, fonfăit, fornăit, (reg.) mohnăit. (Un om ~.)

*FONF, adj.: Foanfea (Viciu 33); Fonfea, poreclă (Sc).

Intrare: fonf
fonf adjectiv
adjectiv (A28)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular fonf fonful foanfă foanfa
plural fonfi fonfii foanfe foanfele
genitiv-dativ singular fonf fonfului foanfe foanfei
plural fonfi fonfilor foanfe foanfelor
vocativ singular
plural
Intrare: Fonf
nume propriu (I3)