3 intrări

33 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

MÂNDRÍ, mândresc, vb. IV. Refl. 1. A fi mândru (I 1), a se lăuda, a se făli (cu ceva sau cu cineva). 2. (Înv. și pop.) A se îngâmfa, a se fuduli. – Din mândru.

MÂNDRÍ, mândresc, vb. IV. Refl. 1. A fi mândru (I 1), a se lăuda, a se făli (cu ceva sau cu cineva). 2. (Înv. și pop.) A se îngâmfa, a se fuduli. – Din mândru.

!mândrí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se mândréște, imperf. 3 sg. se mândreá; conj. prez. 3 să se mândreáscă

mândrí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mândrésc, imperf. 3 sg. mândreá; conj. prez. 3 sg. și pl. mândreáscă

MÂNDRÍ vb. 1. a se făli, a se fuduli, a se lăuda. (Are de ce se ~ cu copiii lui.) 2. v. îngâmfa.

MÂNDRÍ vb. v. chibzui, cugeta, gândi, judeca, medita, raționa, reflecta.

A SE MÂNDRÍ mă mândrésc intranz. 1) A fi mândru; a trăi un sentiment de mândrie. 2) înv. pop. A se ține mândru; a-și da aere; a se făli; a se fuduli. /Din mândru

chisnová vr [At: ARH. OLT. XXI, 260 / Pzi: ~véz / E: nct] (Reg; d. o fată) A se mândri.

MẤNDRU, -Ă, mândri, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”). Mulțumit, satisfăcut, încântat; care are un sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii; demn. 2. Care are încredere exagerată în calitățile proprii; orgolios, îngâmfat, trufaș. 3. (Pop.) Frumos, falnic, măreț. II. 1. S. m. și f. (Pop.) Persoană pentru care cineva de sex opus simte o afecțiune deosebită; drag, iubit. 2. S. f. pl. art. Iele. – Din sl. mondrŭ „înțelept”.

MẤNDRU, -Ă, mândri, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”). Mulțumit, satisfăcut, încântat; care are un sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii; demn. 2. Care are încredere exagerată în calitățile proprii; orgolios, îngâmfat, trufaș. 3. (Pop.) Frumos, falnic, măreț. II. S. m. și f. (Pop.) Persoană pentru care cineva de sex opus simte o afecțiune deosebită; drag, iubit. – Din sl. mondrŭ „înțelept”.

MÎNDRÍ, mîndresc, vb. IV. Refl. 1. A fi mîndru; a se lăuda cu.., a se făli. De cînd eram încă mic, Doina știu și doina zic, Căci romînul, cît trăiește, Tot cu doina se mîndrește. NEGRUZZI, S. II 26. Toate armele și instrumentele de piatră aflate prin țări din vechime locuite și cu care se mîndresc muzeele Europei, la noi se găsesc în toate părțile. BOLLIAC, O. 292. Îi da postav albăstrel, Ca să se mîndrească-n el! ALECSANDRI, P. P. 176. 2. A se îngîmfa, a se fuduli; a fi plin de orgoliu. N-am fost eu încă destul de bun că te-am așteptat atîta vreme, și tu acuma te mîndrești și nici nu-mi răspunzi? SBIERA, P. 3. Ca păunul se mîndrește Și tot cu laude trăiește. PANN, P. V. I 162.

MÎ́NDRU1 s. m. (În limbaj poetic, rar) Bărbat pentru care o fată sau o femeie simte o dragoste deosebită; cuvînt cu care o fată sau o femeie se adresează bărbatului iubit; drag, iubit. Turturică dragă mie, Spune-i mîndrului să vie. BÎRSEANU, D. 121.

MÎ́NDRU2, -Ă, minări, -e, adj. 1. Plin de încredere în forțele, în însușirile sale, în care se vede satisfacția, mulțumirea de însușirile proprii. Vom împărți dreptate tuturora. zise Alexăndrel, ridicînd mîndru capul. SADOVEANU, O. VII 157. Era mîndru și frumos ca un zmeu. VLAHUȚĂ, O. A. II 9. 2. Cu încredere exagerată în însușirile proprii; fudul, îngîmfat, trufaș, orgolios. Zici că-s mîndră și n-am vrut Ca s-ascult vorbele tale? COȘBUC, P. I 51. Iubesc o fată frumoasă... fata Genarului, om mîndru și sălbatec. EMINESCU, N. 13. 3. Fericit, mulțumit; onorat. Încrede-te, stăpînă, zise Galben-de-Soare, căci voi fi mîndru să încalece pe mine o vitează ca tine. ISPIRESCU, E. 21. 4. Frumos, minunat, falnic, măreț. Cutrieram cîmpul cu florile și mindrele dealuri, de după care-mi zîmbeau zorile. CREANGĂ, A. 117. Te-am ruga, mări, ruga, Să-mi trimiți prin cineva Ce-i mai mîndru-n valea ta. EMINESCU, O. I 149. Pe culmea cea mai naltă a munților Carpați se întinde o țară mîndră și binecuvîntată între toate țările. BĂLCESCU, O. II 207. ◊ (Adverbial) Din cînd in cînd vărsate, mîndru lacrimile-ți șed. EMINESCU, O. I 83.

mấndru1 adj. m., pl. mấndri; f. mấndră, pl. mấndre

mấndru2 (iubit) (pop.) s. m., art. mấndrul; pl. mấndri, art. mấndrii

mândru adj. m., s. m., art. mândrul, pl. mândri, art. mândrii; f. sg. mândră, g.-d. art. mândrei, pl. mândre

MÂNDRU adj. 1. v. demn. 2. semeț, țanțoș, (pop.) dârz, fălos. (Un mers ~.) 3. v. îngâmfat. 4. v. trufaș.

MÂNDRU adj. v. arătos, bun, capabil, chipeș, competent, destoinic, dotat, experimentat, falnic, frumos, grandios, impozant, impresionant, impunător, încercat, înțelept, înzestrat, maiestuos, măreț, minunat, pregătit, priceput, semeț, splendid, strălucitor, valoros, versat, vrednic.

Mândru ≠ modest, simplu, servil, slugarnic, umil, umilit, pocit, urât

arată toate definițiile

Intrare: mândri
verb (V401)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) mândri mândrire mândrit mândrind singular plural
mândrește mândriți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) mândresc (să) mândresc mândream mândrii mândrisem
a II-a (tu) mândrești (să) mândrești mândreai mândriși mândriseși
a III-a (el, ea) mândrește (să) mândrească mândrea mândri mândrise
plural I (noi) mândrim (să) mândrim mândream mândrirăm mândriserăm, mândrisem*
a II-a (voi) mândriți (să) mândriți mândreați mândrirăți mândriserăți, mândriseți*
a III-a (ei, ele) mândresc (să) mândrească mândreau mândri mândriseră
Intrare: mândru (adj.)
mândru adjectiv
adjectiv (A96)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular mândru mândrul mândră mândra
plural mândri mândrii mândre mândrele
genitiv-dativ singular mândru mândrului mândre mândrei
plural mândri mândrilor mândre mândrelor
vocativ singular
plural
Intrare: mândru (s.m.)
substantiv masculin (M62)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular mândru mândrul
plural mândri mândrii
genitiv-dativ singular mândru mândrului
plural mândri mândrilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)