16 definiții pentru pâcâi pâcăi

PÂCÂÍ, pấcâi, vb. IV. Intranz. (Pop.) 1. A fuma, a trage din lulea, producând un sunet caracteristic; a pufăi. 2. (Despre flacăra lămpii de petrol) A pâlpâi cu zgomot. [Var.: (reg.) pâcăí vb. IV] – Pâc + suf. -ăi.

PÂCÂÍ, pấcâi, vb. IV. Intranz. 1. A fuma, a trage din lulea, producând un sunet caracteristic; a pufăi. 2. (Despre flacăra lămpii de petrol) A pâlpâi cu zgomot. [Var.: (reg.) pâcăí vb. IV] – Pâc + suf. -âi.

pâcâí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 pấcâie, imperf. 3 sg. pâcâiá; conj. prez. 3 să pấcâie

pâcâí vb., ind. și conj. prez. 1 sg. pâcâi, 3 sg. și pl. pâcâie, imperf. 3 sg. pâcâiá

PÂCÂÍ vb. v. pâșcâi.

A PÂCÂÍ pâcâi intranz. 1) A fuma producând un sunet scurt caracteristic; a trage fum (din pipă sau din țigară), făcând „pâc-pâc”. 2) (despre flacăra lămpilor sau a felinarelor cu petrol) A arde tremurat, cu pocnete ușoare. /pâc + suf. ~âi

pâcâí, pấcâi, vb. IV (pop.) 1. a fuma, a trage din lulea, producând un sunet caracteristic; a pâșcăi, a pufăi. 2. (reg.; despre flacăra lumânării de petrol) a pâlpâi cu zgomot. 3. (reg.; despre firele de ață) a se rupe provocând un sunet caracteristic. 4. (reg.; despre bibilici) a produce sunetul caracteristic speciei.

PÂCĂÍ vb. IV v. pâcâi.

PÂCĂÍ vb. IV v. pâcâi.

PÎCĂÍ vb. IV v. pîcîi.

PÎCÎÍ, pîcîi, vb. IV. Intranz. (Regional) 1. A fuma, a trage din lulea producînd un sunet caracteristic; a pufăi. Cînd era vreme rea, stătea cu nasu-n spuză și pîcîia din lulea. SADOVEANU, O. III 544. Își îndopă pipa din nou, aprinse, începu să pîcîie, cu vădite semne de satisfacție. C. PETRESCU, A. 409. 2. (Despre flacăra lămpii de petrol) A pîlpîi cu zgomot. – Variantă: (Transilv.) pîcăí vb. IV.

pî́cîĭ și -ĭésc, a v. intr. (d. pîc-pîc). Fac pîc-pîc fumînd: moșneagu pîcîĭe din lulea.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

PÂCÂÍ vb. a pufăi, (reg.) a pîșcîi. (~ din lulea.)

pâcăí, pâcăiesc, (pâcâi), vb. intranz. – 1. A ticăi: „Așa că, tare s-a mirat de drăcia asta, care tot pâcăia...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 288). 2. A pufăi. – Din pâc (onomatopee) + suf. -ăi (DEX, MDA).

Intrare: pâcâi
verb (V343)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) pâcâi pâcâire pâcâit pâcâind singular plural
pâcâie pâcâiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) pâcâi (să) pâcâi pâcâiam pâcâii pâcâisem
a II-a (tu) pâcâi (să) pâcâi pâcâiai pâcâiși pâcâiseși
a III-a (el, ea) pâcâie (să) pâcâie pâcâia pâcâi pâcâise
plural I (noi) pâcâim (să) pâcâim pâcâiam pâcâirăm pâcâiserăm, pâcâisem*
a II-a (voi) pâcâiți (să) pâcâiți pâcâiați pâcâirăți pâcâiserăți, pâcâiseți*
a III-a (ei, ele) pâcâie (să) pâcâie pâcâiau pâcâi pâcâiseră
verb (V343) infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) pâcăi pâcăire pâcăit pâcăind singular plural
pâcăie pâcăiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) pâcăi (să) pâcăi pâcăiam pâcăii pâcăisem
a II-a (tu) pâcăi (să) pâcăi pâcăiai pâcăiși pâcăiseși
a III-a (el, ea) pâcăie (să) pâcăie pâcăia pâcăi pâcăise
plural I (noi) pâcăim (să) pâcăim pâcăiam pâcăirăm pâcăiserăm, pâcăisem*
a II-a (voi) pâcăiți (să) pâcăiți pâcăiați pâcăirăți pâcăiserăți, pâcăiseți*
a III-a (ei, ele) pâcăie (să) pâcăie pâcăiau pâcăi pâcăiseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)